Despre colegialitate si solidaritate in sistemul judiciar

 

Într-o zi a lunii trecute am primit mai multe apeluri de la un număr pe care nu îl cunoşteam. Nu îl aveam în agenda telefonului. Într-un final am răspuns. Era educatoarea fiului meu. M-a rugat să trec pe la grădiniţă pentru că avea ceva important să-mi comunice.

Era prima dată când mă suna aşa că am lăsat totul baltă şi m-am prezentat de urgenţă la grădiniţă.

Am intrat în sala de clasă. Educatoarea era în mijlocul unei activităţi cu copii. Uitându-mă după odrasla mea, am observat că era un pic mai reţinut în ceea ce făcea. Ridicându-şi privirea, m-a văzut şi s-a arătat surprins de prezenţa mea în mijlocul zilei deşi nu era weekend. A continuat să lucreze, un pic stângaci, probabil din cauză că îi dădeam emoţii. Atunci am observat că avea lipită pe piept o bulina mare neagră. Semn că făcuse ceva rău.

Educatoarea promovase o metodă de stimulare a copiilor, recompensându-i cu o bulină roşie atunci când rezolvau corect exerciţiile sau învăţau cântecele şi/sau poeziile. În schimb, când făceau boacăne, se certau, loveau sau nu învăţau primeau o bulină neagră.

Am înţeles imediat că educatoarea mă chemase la grădiniţă ca să-mi spună ce făcuse fiul meu. Oare cât de grav era ceea ce făcuse de m-a chemat în mijlocul zilei şi nu putea aştepta până la terminarea programului?

La scurt timp, educatoarea observă prezenţa mea (stăteam liniştit într-un colţ, în faţa clasei, ca să nu deranjez ora), le spune copiilor să-şi continue activitatea şi se îndreaptă spre mine zicând: domnu’ Botescu, Armand m-a dezamăgit astăzi. De la o vreme face prostii şi vorbeşte urât.

În cinci minute doamna educatoare îmi relatează motivul prezenţei bulinei negre pe pieptul fiului meu. I-am promis că o să stau de vorbă cu băiatul pentru ca situaţia să nu se mai repete.

Ce făcuse copilul? În acea zi educatoarea le-a dat copiilor să rezolve nişte exerciţii simple de aritmetică urmând ca fiecare copil să corecteze o lucrare a altui copil. Armand, băiatul meu, a refuzat să corecteze lucrarea lui Andrei, deși doamna educatoare a insistat, intrând într-un schimb de replici necuvenite cu aceasta. Întrebându-mi copilul de ce a refuzat să corecteze lucrarea lui Andrei, acesta mi-a replicat: Pentru că era plină de greşeli. Nu puteam să-l fac de râs… suntem colegi…. Da, dar pentru asta ai supărat-o pe doamna educatoare şi ai primit o bulină neagră, i-am zis eu. ŞI? Andrei e în continuare colegul meu….

În ziua aceea am fost invidios pe Andrei.

Faţă de băiatul meu însă nu ştiu cum să reacţionez. Şi-a asumat o responsabilitate pentru a-şi apăra colegul, pentru a nu-l face de râs. E admirabil… între colegi. Însă atitudinea lui îl poate expune criticilor celorlalţi, care nu-i sunt colegi. Va putea face faţă pe viitor? Voi vedea, împreună cu el.

Deşi, adeseori, manifestarea colegialităţii presupune a face ceea ce ştii că nu este corect, totuşi o facem.

La nivelul grădiniţei, şcolii, poate chiar în unele situaţii de la serviciu, manifestarea colegialităţii poate fi acceptată. Însă putem accepta o astfel de manifestare colegială între judecători, atunci când este afectat actul de justiţie?

Să mă explic. Uneori, în munca noastră de avocaţi, ne întâlnim cu unele “judecăţi strâmbe”. Hotărâri date fără motivare, fără indicarea temeiurilor în drept, care cuprind clasica sintagmă “din ansamblul întregului material probator.” Hotărâri în care se invocă cu totul alte motive decât cele ale părţilor. Exemplele pot continua cu neanalizarea de către instanţă a cazurilor de încetare a procesului penal sau judecarea cauzei având procedura de citare viciată…

Situaţia se complică atunci când astfel de hotărâri sunt irevocabile (în procesele civile) sau definitive (în materie penală). Există pentru aceste situaţii remedii procesuale? Sunt căile extraordinare de atac un remediu efectiv, eficient?

Din experinţa mea, pot spune că nu. Din experinţa mea, pot spune că nu întrucât în acest tip de cauze m-am întâlnit cu colegialitatea judecătorilor.

Este adevărat că uneori justiţiabilii abuzează de aceste căi extraordinare de atac invocând motive ce nu se încadreză în cazurile stricte prevăzute de codurile de procedură, însă este la fel de adevărat că atunci când motivul invocat este evident chiar și din avion, judecătorii evită să admită astfel de cereri.

Motivaţia respingerii nu o găsim însă în hotărârea pronunţată ci dincolo de aceasta, în colegialitate şi solidaritate. În aceste cazuri magistraţii preferă să-şi acopere colegii, pentru că fiecare poate greşi la rândul său, nu-i aşa?

Întro cauză recentă, în care am reprezentat un client, procurorul de şedinţă a spus chiar că “ar constitui un precedent periculos” admiterea căii extraordinare de atac. Probabil că instanţa a înţeles mesajul, cererea fiind respinsă… mai ales că hotărârea care trebuia retractată era pronunţată de preşedintele instanţei şi de preşedintele secţiei penale…

Putem vorbi de un “principiu al colegialităţii şi solidarităţii” care se manifestă în sistemul judiciar românesc atunci când judecătorii sunt investiţi cu judecarea unei căi extraordinare de atac? Probabil că nu pot spune asta decât cei ca mine… frustraţi că au pierdut o cauză.

Revenind la isprava fiului meu… Cum aş putea să-l cert?

Paul Botescu,Juridice.ro

Cuvinte cheie: , , ,

 

Niciun comentariu

Adaugă părerea ta!

Adaugă părerea ta


 

Distribuie