Relocarea parentala, dreptul la libera circulatie si custodia comuna asupra copiilor

 

1. Introducere

Pe masura ce autoritatea parinteasca comuna devine norma legala, aplicata din ce in ce mai mult in situatiile in care parintii nu locuiesc impreuna, de exemplu, dupa divort sau dupa incheierea unei relatii, solutionarea disputelor privind exercitarea concreta a autoritatii parintesti a castigat o importanta semnificativa. O disputa frecvent intalnita este cea referitoare la relocarea parintelui rezident.

In acest articol se prezinta comparativ abordarea privind relocarea parentala adoptata de Comisia Europeana a Dreptului Familiei (CEFL) prin intermediul Principiilor legislatiei europene cu privire la autoritatea parinteasca si perspectiva adoptata in cadrul legislatiei olandeze si daneze. Relocarea este analizata in mod nepartinitor intre parintele rezident si cel nerezident? Se aplica aceleasi principii in interiorul si in exteriorul jurisdictiei? In primul rand, acest articol examineaza succint reglementarile privind autoritatea parinteasca si rezidenta in jurisdictiile stabilite.

2. Reglementarile privind autoritatea parinteasca si rezidenta

2.1. Principiile CEFL

CEFL a fost creata in Utrecht, in septembrie 2001 si principalul sau obiectiv este de a dezvolta principii care desi nu au un caracter obligatoriu, serveste ca o sursa de inspiratie in ceea ce priveste armonizarea dreptului european al familiei. Redactarea principiilor trebuie vazuta, conform chiar Principiilor, in contextul unei convergente crescande a legislatiei nationale privind dreptul familiei in Europa, reflectand valorile europene comune si prin prisma dorintei si necesitatii de a armoniza dreptul familiei in Europa, in scopul de a facilita libera circulatie a persoanelor in Europa. Scopul principiilor cu referire la Responsabilitatile Parintesti este si acela de a contribui la valori europene comune privind drepturile si bunastarea copilului.

Conform Principiilor CEFL parintii legali detin responsabilitatile parintesti si pozitia lor nu este afectata de divort si de incheierea relatiei. In ceea ce priveste exercitarea, parintii ar trebui, pe cat posibil, sa faca acest lucru in comun si sunt incurajati sa ajunga la un acord.

In cadrul Principiilor CEFL determinarea rezidentei este reglementata prin intermediul prevederilor generale, care se aplica in solutionarea disputelor parentale. Principiile CEFL stipuleaza prin Principiul 3:20 ca, titularii responsabilitatilor parintesti, care locuiesc separat trebuie sa ajunga la un acord in privinta domiciliului copilului. In cazul in care, parintii nu pot ajunge la un acord, atunci acest aspect va fi solutionat de autoritatea competenta, care va proceda conform Principiului 3:14. Acest Principiu stipuleaza norma generala care reglementeaza solutionarea disputelor parentale, cu caracter mult mai important. Sunt mentionate doua alternative in solutionarea unei dispute. Autoritatea competenta poate imparti exercitarea responsabilitatilor parintesti sau poate decide in favoarea uneia dintre parti. In consecinta, principiile lasa la latitudinea legislatiei nationale sa aleaga dintre cele doua solutii diferite, pornind de la ideea ca nu exista un nucleu comun. Totusi se poate deduce din comentarii ca, solutia stabilirii domiciliului alaturi de unul dintre parinti este (probabil) solutia preferata, daca avem in vedere si faptul ca relocarea este tratata in mod separat in Principiul 3:21.

Principiile CEFL mentioneaza si posibilitatea unei rezidente comune, pe baza unui acord intre parinti si se doreste ca un astfel de aranjament sa poata fi stabilit si in situatia in care un parinte se opune unei astfel de solutii, care ajunge sa fie examinata si de autoritatea competenta.

2.2. Legislatia olandeza

Legislatia olandeza prevede continuarea autoritatii parintesti comune, dupa un divort sau ruperea unei relatii, ca si regula principala. Incetarea autoritatii parintesti este posibila, totusi, dar respectand un criteriu strict. In prezent, custodia comuna continua dupa divortin aproximativ 92% din cazuri. In momentul de fata, legislatia olandeza se afla in revizuire.

Reforma care va fi implementata privind „continuarea cresterii si educarii copiilor”, intareste egalitatea prin diverse mijloace, de exemplu, prin intermediul unei norme explicite referitoare la egalitatea in cresterea si educarea copiilor in cadrul conceptului de autoritate parinteasca comuna si mai mult decat atat, obliga parintii sa prezinte si un plan de crestere si educare a copiilor in care sa existe referiri la modul de impartire a ingrijirii si responsabilitatilor, alaturi de cererea de divort. Aceasta viitoare reforma are drept scop implementarea „dreptului copilului de a fi ingrijit de ambii parinti”.

In legislatia olandeza, oricare dintre parinti poate solicita instantei o sentinta cu privire la locul de domiciliu al copilului (hoofdverblijf). O astfel de sentinta este emisa pe baza prevederilor din Articolul 1:253a, din Codul Civil Olandez (Burgerlijk Wetboek), referitoare la solutionarea generala a disputelor. Desi acest lucru nu este obligatoriu, majoritatea sentintelor de divort contin o decizie, daca acest lucru este solicitat, sau o mentiune privind acordul la care au ajuns parintii, referitor la locul de domiciliu al copilului.

Legea olandeza permite parintilor sa ajunga la un acord cu privire la o rezidenta impartita. Stabilirea unei rezidente impartite, impotriva dorintelor unuia dintre parinti probabil ca este posibila, desi pana in prezent nu au existat decizii finale, care sa stabileasca o astfel de divizare.

2.3. Legislatia daneza

Legislatia daneza prevede continuarea autoritatii parintesti comune, dupa divort sau ruperea unei relatii, ca si regula principala. De la momentul intrarii in vigoare a legii privind Responsabilitatea Parentala (Lov om forældreansvar) la data de 1 octombrie 2007, incetarea autoritatii parintesti comune este posibila doar cu respectarea unui criteriu foarte strict. In prezent, autoritatea parinteasca comuna continua dupa divort in aproximativ 90% din cazuri.

Modificari recente ale legislatiei daneze au intarit principiul egalitatii in diverse moduri, de exemplu, prin prevederea ca, autoritatea parinteasca comuna nu mai poate inceta la cererea unuia dintre parinti si prin posibilitatea stabilirii unui aranjament privind contactul, ca suma a unei rezidente impartite, in sensul unei alocari temporare. Legea are drept scop implementarea principiului ca un copil are dreptul la ambii parinti.

In legislatia daneza, autoritatea de a stabili domiciliul unui copil (bopæl) a fost introdusa prin Legea privind Responsabilitatea Parinteasca, din 2007. Articolul 17(1) din lege stipuleaza ca, instanta de judecata va decide cu cine va locui copilul in situatiile in care parintii au autoritate parinteasca comuna si nu ajung la un acord cu privire la locul de domiciliu al acestuia.

Parintii pot ajunge la un acord cu privire la o rezidenta impartita. Nu se poate stabili sau mentine o rezidenta impartita, daca unul dintre parinti se opune. Totusi, a devenit posibila stabilirea unui aranjament cu privire la contact, ca suma a unei rezidente impartite din 2007, o data cu intrarea in vigoare a Legii privind responsabilitatea parentala.

2.4. Domiciliul factual

Desi, marea majoritate a parintilor au autoritate parinteasca comuna, dupa divort in Olanda si Danemarca, copiii continua sa locuiasca in principal cu mama in ambele jurisdictii.

In Olanda, aproximativ 75% dintre copii locuiesc cu mama, dupa divort si dupa terminarea unei relatii, 9% cu tatal si 16% din cazuri exista un acord de crestere si educare a copiilor in comun (rezidenta impartita). In Danemarca, 90% dintre copiii care nu locuiesc cu ambii parinti, inclusiv cei care au parinti necasatoriti, au adresa de domiciliu aceeasi cu a mamei, iar 11% cu a tatalui. Aproximativ 20% din copii petrec mai mult de o treime din timp cu unul dintre parinti.

Aceste date statistice indica faptul ca, atat in Olanda, cat si in Danemarca, mama continua sa fie principala persoana care asigura cresterea si educarea copilului, dupa divort, desi exista si un grup de copii care au rezidenta impartita. Statisticile privind stabilirea domiciliului copiilor cu mama sau tata nu sunt totusi pe deplin comparabile deoarece statisticile daneze au in vedere toti copiii din Danemarca, inclusiv cei care sunt crescuti de mame singure, in timp ce informatiile olandeze provin din cercetari referitoare la copiii a caror parinti au divortat.

3. Reglementarea relocarii

3.1. Principiile CEFL

Principiile CEFL stipuleaza un regulament specific pentru relocarea parentala in Principiul 3:21. Parintele care doreste sa-si schimbe domiciliul impreuna cu copilul trebuie sa-l anunte pe celalalt in prealabil. In situatia in care parintii nu reusesc sa ajunga la un acord asupra acestui aspect, atunci oricare dintre ei poate solicita o sentinta in acest sens din partea instantei de judecata. Principiile CEFL nu fac distinctia dintre relocarea in cadrul sau in afara jurisdictiei. In consecinta, parintii trebuie sa ajunga la un acord sau sa solicite o sentinta referitoare la orice tip de relocare in conformitate cu Principiile CEFL.

Principiile CEFL prezinta o serie limitata de factori care trebuie luati in considerare de catre autoritatea competenta. Acesti factori sunt:

(a) varsta si opinia copilului;

(b) dreptul copilului de a mentine o relatie personala cu celalalt titular al responsabilitatilor parintesti;

(c) abilitatea si dorinta titularilor responsabilitatilor parintesti de a colabora unul cu altul;

(d) situatia personala a titularilor responsabilitatilor parintesti;

(e) distanta geografica si accesibilitatea;

(f) libera circulatie a persoanelor.

Desi  Principiile au ca si obiectiv facilitarea liberei circulatii a persoanelor in Europa, solutia aleasa in ceea ce priveste relocarea reprezinta o echilibrare a intereselor, fara un punct clar de pornire. Echilibrarea intereselor este conceputa ca o preocupare fata de dreptul copilului de a mentine o relatie personala cu celalalt (ceilalti) titular al responsabilitatilor parintesti si a dreptului parintelui cu care copilul locuieste, de a se muta in ideea unui „scop valid”, ca de exemplu in scopul de a-si imbunatati situatia profesionala sau de a insoti un nou partener (drepturile liberei circulatii) avand in vedere implicatiile practice ale relocarii.

3.2. Legislatia olandeza

In legislatia olandeza nu exista o reglementare specifica privind relocarea. Oricare dintre parinti poate solicita instantei o sentinta, care este in conformitate cu prevederile referitoare la solutionarea in general a disputelor, mentionate in Articolul 1:253a Codul Civil. Copilul cu varsta de 12 ani sau mai mare va fi audiat, conform prevederilor generale mentionate in Articolul 809(1) din Codul de Procedura Civila (Wetboek van Burgerlijke Rechtsvordering).

Avand in vedere faptul ca, in legislatia olandeza nu exista o prevedere specifica referitoare la relocare, criteriile de ghidare in ceea ce priveste relocarea vor fi deduse din jurisprudenta.

In principiu, orice tip de relocare presupune consimtamantul celuilalt parinte sau o incuviintare substitutiva a unei instante de judecata, indiferent de distanta si daca a fost stabilit un domiciliu principal. Desi, nu exista o prevedere specifica referitoare la obligatia de a informa celalalt parinte, se poate deduce din jurisprudenta ca, parintele rezident are datoria de a se consulta cu celalalt parinte.

Pana de curand, in masura in care acest lucru a fost constatat, nu au existat cazuri in care s-a interzis relocarea parintelui rezident impreuna cu copilul in cadrul jurisdictiei (partea europeana a Regatului Tarilor de Jos, spre deosebire de Aruba si Antilele Olandeze) in situatia in care copilul avea domiciliul principal cu acest parinte. Totusi, o sentinta recenta, emisa de Instanta de la Utrecht (Rechtbank) a interzis unei mame cu un copil de sapte ani sa se mute din partea centrala a Tarilor de Jos in partea de sud (aproximativ 100-150 km). Mama isi dorea sa se mute pentru a fi impreuna cu noul partener. Instanta districtuala a ajuns la concluzia ca, acest lucru nu ar fi in interesul superior al copilului, dat fiind faptul ca relocarea ar fi impus modificarea acordului privind contactul extins (saptamanal) cu tatal.

Acest ultim caz mentionat poate fi privit ca avand efecte negative asupra jurisprudentei referitoare la situatiile in care parintii au ajuns la un acord de rezidenta impartita. In aceasta situatie, regula principala care poate fi dedusa din jurisprudenta instantelor de judecata inferioare, este ca un parinte nu se poate muta impreuna cu copilul daca celalalt parinte se opune relocarii. Aceasta regula pare sa se aplice si in cazurile in care, in ciuda unui acord privind rezidenta impartita, unul dintre parinti pare a fi principalul ingrijitor sau cand alaturi de acest acord, a fost stabilit domiciliul principal alaturi de acest parinte.

Se pare ca, tendinta generala privind relocarea parintelui rezident in afara jurisdictiei este ca acest lucru sa fie permis rareori. Un caz tipic este cel in care parintele rezident isi doreste sa se mute in tara sa de origine. In 2001, Instanta districtuala Haarlem a emis o sentinta intr-un caz ce se referea la relocarea mamei in Spania (desi nu era mentionat in mod explicit, se pare ca mama avea nationalitate spaniola). Parintii fusesera casatoriti din 1992 pana in 2001 si aveau impreuna trei copii, nascuti in 1992, 1994 si respectiv 1998. Inainte de 1993 au locuit in Spania si dupa aceasta data in Tarile de Jos. Hotararea de divort prevedea si faptul ca parintii isi vor continua exercitarea in comun a autoritatii parintesti dupa divort, dar fara a mentiona domiciliul copiilor. Totusi, copiii locuisera in principal cu mama de la momentul divortului si aveau un contact regulat si frecvent cu tatal. Consecutiv anuntului mamei privind intentia sa de a se stabili in Spania la finalul anului scolar, tatal a demarat procedurile prin care solicita ca autoritatea parinteasca sa-i fie conferita doar lui si suplimentar intr-un stadiu ulterior o cerere de stabilire a domiciliului principal al copiilor la el. Mama a solicitat autoritatea parinteasca unica sau o sentinta, care sa-i permita schimbarea domiciliului copiilor in Spania, unde considera ca are oportunitati mai bune de angajare.

Instanta districtuala Haarlem a respins cererile ambilor parinti privind acordarea autoritatii unice, precum si solicitarea facuta de tata, referitoare la schimbarea rezidentei principale a copiilor, cu conditia ca mama sa locuiasca in continuare in Tarile de Jos. Asadar, mama nu a primit permisiunea de a se muta (impreuna cu copiii) in Spania. In situatia in care ea decidea sa se mute, atunci instanta ar fi schimbat domiciliul principal al copiilor, astfel incat acestia sa poata fi cu tatal.

Pe de alta parte, Curtea de Apel din Leeuwarden (Gerechtshof) a decis prin sentinta emisa in data de 1 august 2007 ca, mama se poate muta in tara sa de origine, Brazilia, impreuna cu o fiica, desi parintii aveau exercitiu comun al autoritatii parintesti si rezidenta principala a fiicei cu mama fusese stabilita de catre Instanta districtuala in cursul procedurii de divort din 2004. In acest caz, tatal a cerut autoritate parinteasca unica in privinta fiicei si a refuzat sa fie de acord cu mutarea mamei si cu emiterea unui pasaport pentru fiica. Mama nu mai putea sta in Tarile de Jos pentru ca dreptul ei de resedinta expirase. Aspectul interesant al acestui caz este ca, Curtea de Apel si-a bazat decizia pe un drept al parintelui cu care copilul locuia in principal pentru a determina locul de rezidenta.

Un alt tip de caz se refera la situatia in care parintele rezident isi doreste relocarea pentru a-si cauta un loc de munca in strainatate. In aceasta situatie relocarea este in mod tipic refuzata. In primul caz din Instanta de judecata districtuala de la Utrecht in 2005, tatalui unui copil nascut in 2000 i-a fost refuzat dreptul de a se muta in Dubai in cursul procedurilor de divort. Parintii au fost de acord cu stabilirea la tata a domiciliului principal al copilului, dar mama nu a fost de acord cu mutarea (mama era internata intr-o institutie). Mai mult decat atat, intr-o sentinta a Instantei de judecata districtuale dinAlkmaar, curtea a respins cererea mamei de a se muta in Creta impreuna cu un fiu mai mic, care locuia in principal cu mama, de la momentul divortului dintre parinti. Mama isi dorea sa se mute in Creta impreuna cu fiul ei, cu doi copii dintr-o relatie anterioara si cu noul sau partener pentru a prelua conducerea unui restaurant. Mama a declarat ca va pleca indiferent de decizia instantei. Curtea a modificat domiciliul principal al fiului, astfel incat acesta sa poata fi impreuna cu tatal sau. Instanta s-a bazat, inter alia, pe faptul ca parintii nu si-au impartit responsabilitatea cresterii si educarii fiului intr-o maniera traditionala (in perioada serviciului cu jumatate de norma al mamei, tatal se ocupa de fiu cateva zile suplimentare pe saptamana) si pe faptul ca, desi mutarea a fost pregatita foarte bine, avand in vedere copiii (scolarizarea), interesul superior al fiului nu a fost principala preocupare a mamei in aceasta decizie de relocare.

In cele din urma, trebuie mentionata si situatia in care parintele rezident doreste sa se mute in scopul de a-si intemeia o noua familie, intr-o alta tara. Intr-un caz judecat de Curtea de Apel de la Haga din 2003, problema care a aparut a fost daca instanta ar trebui sa inlocuiasca consimtamantul tatalui cu privire la relocarea mamei in Australia. Faptele cazului au fost urmatoarele. Parintii aveau doi copii impreuna, nascuti in 1989 si respectiv in 1991. Ei au divortat in 2001 si au continuat sa-si exercite autoritatea parinteasca in mod comun.

Domiciliul principal al copiilor a fost stabilit alaturi de mama. In 2002 mama a solicitat Instantei districtuale de la Haga permisiunea de relocare in Australia. Mama dorea sa se mute in Australia pentru a se stabili acolo impreuna cu noul ei partener, care nu putea obtine drept de sedere in Tarile de Jos. Tatal nu a fost de acord cu o astfel de mutare si a solicitat modificarea domiciliului principal al copiilor, astfel incat acestia sa ramana cu el. Instanta districtuala a respins cererile ambilor parinti, iar mama a inaintat un apel la Curtea de Apel de la Haga. Curtea de Apel a modificat sentinta Instantei districtuale si a permis mamei relocarea in Australia. Curtea de Apel a considerat ca ar fi in interesul superior al copiilor ca acestia sa ramana alaturi de mama lor, dat fiind faptul ca parintii au cazut de acord sa aleaga un model traditional de familie, in care, in principal mama a avut grija de copii atat pe perioada casatoriei, cat si dupa divort. In lumina acestei constatari, Curtea a considerat ca “in acord cu pastrarea acestui rol, ar trebui ca mama sa aiba suficient spatiu pentru a-si indeplini rolul, chiar si, in principiu, daca ea alege sa continue viata ei si a copiilor intr-un alt loc.” Apoi Curtea a analizat daca relocarea era in interesul superior al copiilor si a constatat ca acest aspect era indeplinit, dat fiind faptul ca mama a planuit cu mare atentie relocarea si ca noua ei relatie era una stabila.

Totusi, in majoritatea cazurilor similare acestuia, mamei i s-a refuzat dreptul de relocare.

Intr-o decizie a Instantei districtuale din Arnhem din 2006, curtea a respins decizia instantei districtuale din Almelo prin care se permitea relocarea mamei in SUA impreuna cu cei trei copii, care locuisera cu ea de la momentul divortului din 2004 si care aveau contact cu tatal doua week-end-uri pe luna, desi acest lucru depindea de faptul ca tatal lucra in strainatate. Mama dorea sa se mute in SUA pentru a fi impreuna cu noul ei sot, care se stabilise acolo din 2005. Curtea de Apel din Arnhem a considerat ca o rezidenta principala nu antreneaza si un drept de relocare, in situatia in care relocarea ar impiedica contactul frecvent, iar celalalt parinte nu este de acord cu acest lucru. Mai mult decat atat, Curtea de Apel a considerat ca mama nu a prezentat posibilitati adecvate de contact, dupa relocare. Decizia Curtii de Apel stabilea ca, copiii sa locuiasca in continuare cu mama, dar sa aiba contact cu tatal doua week-end-uri pe luna, ceea ce insemna ca mama nu putea sa locuiasca in SUA.
Aceste decizii privind relocarea in afara jurisdictiei (partea europeana a Regatului Tarilor de Jos) ilustreaza faptul ca, fiecare caz este judecat in functie de propriile particularitati si ca nu poate fi dedusa o directie clara. Majoritatea cazurilor recente par sa porneasca de la ideea ca, parintelui cu care copilul locuieste in principal, ar trebui sa i se dea permisiunea de relocare. Totusi, adesea respingerea permisiunii are la baza stabilirea posibilitatilor de contact dintre celalalt parinte si copil. Relocarea in afara jurisdictiei, vazuta din perspectiva contextului rezultatelor deciziilor, a fost permisa doar in doua cazuri, in care parintele rezident avea optiuni limitate de relocare. Intr-unul din cazuri, parintele (mama) nu mai avea drept de sedere in Tarile de Jos si in celalalt caz, noul partener al mamei nu putea obtine un permis de rezidenta in Tarile de Jos. Mai mult decat atat, se pare ca este important potentialul de cooperare al parintelui rezident cu privire la consultarea celuilalt parinte, precum si posibilitatile de contact.

3.3. Legislatia daneza

Obtinerea unei decizii privind stabilirea domiciliului sau relocarea a fost posibila doar dupa intrarea in vigoare a Legii privind responsabilitatea parentala din 2007. Anterior acestei legi, parintii care aveau autoritate parinteasca comuna trebuiau sa ajunga la un acord privind domiciliul copilului si relocarea. In cazul in care acestia nu reuseau sa ajunga la un acord, singura varianta era renuntarea la autoritatea parinteasca comuna. Totusi, o parte din cazurile care priveau incetarea autoritatii parintesti si acordarea consecutiva a autoritatii parentale unice, se refereau in mod indirect la relocarea intentionata sau de facto a parintelui rezident.

In aceste cazuri, instantele au fost obligate sa acorde autoritatea parinteasca unica. Acest lucru inseamna ca, nu a fost posibila interzicerea relocarii parintelui rezident. A fost posibila doar acordarea autoritatii parintesti unice celuilalt parinte cu conditia ca acesta sa fie apt si dornic sa detina acest tip de autoritate.

Deciziile de acordare a autoritatii parintesti unice care contin relocarea ca si element sunt decizii particulare in care, in mod firesc nu doar relocarea joaca un rol. Din cazurile juridice publicate se pare ca relocarea sau intentia de relocare nu au reprezentat prin ele insele un motiv al acordarii autoritatii parentale unice celuilalt parinte. Acest lucru se aplica cu privire la relocarile din cadrul jurisdictiei si probabil si in raport cu relocarile din afara jurisdictiei. Circumstante singulare, precum abilitatea de a fi parinte, obstructionarea contactului si opinia copilului ar putea, totusi, reprezenta un motiv de acordare a autoritatii parentale unice celuilalt parinte.

Reglementarile actuale referitoare la relocare implica trasarea unei distinctii intre relocarea in cadrul jurisdictiei (partea geografica a Danemarcei, excluzand teritoriile Groelandei si Insulele Feroe) si in afara jurisdictiei. Parintele rezident (bopælsforælderen) are dreptul de a se muta in interiorul jurisdictiei atunci cand parintii au autoritate parinteasca comuna. Oricare dintre parinti daca vrea sa-si schimbe resedinta trebuie sa-l anunte pe celalalt parinte despre acest lucru cu sase saptamani in avans. Aceasta regula se aplica ambilor parinti legali, indiferent daca ei detin sau nu autoritate parinteasca comuna sau daca copilul locuieste sau nu cu acest parinte. Desi, parintele cu care copilul locuieste are dreptul de a se muta in cadrul jurisdictiei, Nota explicativa ce insoteste Legea specifica faptul ca relocarea poate fi un motiv pentru a schimba domiciliul copilului si ca parintele nerezident poate cere in consecinta acest lucru. O schimbare a rezidentei este posibila, de exemplu atunci cand decizia initiala s-a bazat pe presupunerea ca parintele rezident este de acord cu un contact extins sau in cazul in care parintele rezident este vazut ca impiedicand contactul sau lipsindu-i disponibilitatea spre cooperare parentala.

Prin noua Lege privind responsabilitatea parentala se doreste a se implementa „perspectiva copilului”. Acest lucru are mai multe consecinte. In primul rand, acum Articolul 31 prevede ca, copilul trebuie implicat intotdeauna intr-un caz referitor la stabilirea autoritatii parintesti sau a domiciliului, astfel incat perspectiva si opiniile sale sa fie vizibile. Acest Articol trebuie citit impreuna cu Articolul 5, conform caruia opiniile copilului trebuie avute in vedere in toate chestiunile, in functie de varsta si maturitatea sa. In mod normal, va avea loc o conversatie cu un copil de 7 ani sau mai mare, iar in cazul copiilor mai mici, opiniile lor vor fi facute cunoscute cu ajutorul unor experti.

Un parinte rezident se va putea muta in afara jurisdictiei doar daca, parintii care detin autoritate parinteasca comuna vor ajunge la un acord cu privire la acest lucru sau daca instanta va decide ca acest parinte se poate muta impreuna cu copilul intr-un loc specific in afara tarii. In consecinta, in aceasta situatie nu este suficienta anuntarea celuilalt parinte.

Notele explicative ale acestei Legi nu mentioneaza cand anume se poate acorda o astfel de permisiune. Se pare ca, jurisprudenta actuala, care se refera la acordarea autoritatii parintesti unice in cazul in care relocarea nu reprezinta prin ea insasi un motiv de modificare a acordarii autoritatii parentale, reprezinta o linie directoare. Circumstantele relevante pentru schimbarea domiciliului, de exemplu, in situatia in care stabilirea acestuia s-a bazat pe presupunerea ca exista un aranjament privind un contact extins sau in cazul in care parintele rezident este vazut ca obstructionand contactul sau ca fiind necooperant, pot reprezenta un motiv pentru interzicerea relocarii sau pentru schimbarea domiciliului principal al copilului.

3.4. Concluzii comparative

La un nivel general, abordarile CEFL privind relocarea parentala sunt reflectate in perspectiva daneza si in cea olandeza, cu conditia echilibrarii unor idealuri contradictorii, reprezentate pe de o parte, de dreptul parintilor nerezidenti de a mentine o relatie personala cu copilul, iar pe de alta parte, de posibilitatea parintilor rezidenti de a se muta in scopul unor obiective valide.

Totusi, abordarea din legea daneza si intr-o oarecare masura si din cea olandeza par a avea un punct de pornire clar referitor la posibilitatea parintelui rezident de a se muta in cadrul jurisdictiei. Distinctia formala dintre relocarea din interiorul si exteriorul jurisdictiei din legea daneza si distinctia informala, ce apare ca urmare a deciziilor referitoare la relocare din legislatia olandeza, poate fi considerata ca favorizand oportunitatile de relocare ale unui parinte rezident in interiorul jurisdictiei. Nu este surprinzator faptul ca, Principiile CEFL nu favorizeaza o astfel de distinctie, dat fiind faptul ca ele promoveaza drepturile de libera circulatie intr-o perspectiva europeana si faptul ca ele trebuie sa joace rolul unor linii directoare atat pentru tarile europene mici, cat si pentru cele mari, in sens geografic.

Pana in prezent, legislatia daneza pare mai favorabila parintelui rezident care vrea sa se mute in afara jurisdictiei, decat situatia echivalenta, conform jurisprudentei olandeze. Este foarte interesant de vazut daca schimbarile din legislatia daneza referitoare la o decizie privind relocarea, care este opusa stabilirii sau restabilirii autoritatii parintesti unice va schimba aceasta perspectiva.

La un nivel tehnic, Principiile CEFL si legislatia daneza prezinta un regulament specific al relocarii, in timp ce legislatia olandeza se bazeaza pe reglementarile referitoare la solutionarea in general a disputelor. In orice caz, perspectiva CEFL poate fi considerata ca fiind mai apropiata de legislatia olandeza, deoarece ambele permit o analiza individuala, fara a se baza in mod formal pe un punct general de pornire.

Obligatia de a informa sau de a anunta celalalt parinte, care este mentionata in mod formal in Principiile CEFL si in legislatia daneza este de asemenea relevanta si in legislatia olandeza, a carei jurisprudenta indica faptul ca parintele rezident are nu doar datoria de a-l informa pe celalalt parinte, ci si de a-l consulta.

Aspectele mentionate in Principiile CEFL privind distanta geografica, accesibilitatea si cooperarea parentala sunt in mod evident de importanta centrala si in legislatia olandeza si relevante in cea daneza. In ceea ce priveste participarea copilului in procesul de luarea a deciziei, Principiile CEFL si legislatia daneza nu se bazeaza pe un criteriu specific referitor la varsta, asa cum continua sa faca legislatia olandeza. Niciuna dintre jurisdictii nu clarifica importanta opiniei copilului in cazul unei relocari, in opozitie cu o interpretare a interesului superior al copilului.

4. Concluzii

Reglementarea legala a relocarii parentale trebuie sa armonizeze idealuri contradictorii sau principii legale, precum libera circulatie a persoanelor si o ocrotire parinteasca mai echitabila. Aceste idealuri indica directia unei analize individuale in orice decizie practica.

Faptul ca, reglementarea este parte a legislatiei referitoare la autoritatea/ responsabilitatea parinteasca poate, totusi, sa indice ca deciziile reflecta mai bine idealurile curente, care stau la baza acestei reglementari. Acest aspect este ilustrat de abordarea promovata de Principiile CEFL. In timp ce, Principiile au ca scop general promovarea liberei circulatii a persoanelor in Europa, perspectiva abordata cu privire la relocare se bazeaza pe o echilibrare a intereselor, fara un punct clar de plecare. Mai mult decat atat, modificarile din legislatia daneza, precum si din cea olandeza, pot fi privite ca limitand foarte mult posibilitatile de relocare ale parintelui rezident.

Continuarea autoritatii parintesti comune si intarirea egalitatii dintre parinti sunt adesea argumentate mai degraba in termenii „dreptului copilului de a avea doi parinti” sau „dreptului de a mentine relatii personale cu ambii parinti”, decat pe baza unui drept egal de acces al parintelui la copil.

In contextul relocarii, discursul „dreptului copilului la ambii parinti” poate fi considerat ca fiind eronat, daca avem in vedere faptul ca, legea reglementeaza doar rezidenta parintelui cu care copilul locuieste in mod obisnuit, in timp ce celalalt parinte este liber sa se mute. In timp ce, copilul este implicat foarte mult in procedurile referitoare la relocarea parintelui cu care locuieste si prin urmare poate intra in conflict cu acesta, nu exista nicio clarificare cu privire la pozitia copilului, de exemplu, daca copilul are o pozitie autonoma sau daca o decizie a fost luata in locul sau, in interesul sau superior. Prin urmare, legislatia nu sustine notiunea referitoare la dreptul copilului de a avea doi parinti. Mai degraba, ea poate fi vazuta ca urmarind o implicare egala din partea parintilor in ceea ce il priveste pe copil, ceea ce in mod necesar va duce la limitarea posibilitatilor de relocare ale parintelui rezident.

Avand in vedere faptul ca, adesea copiii locuiesc doar cu unul dintre parinti, in mod tipic mama, efectul este ca acestui parinte rezident, in majoritatea cazurilor, ii va fi interzisa relocarea care are drept scop gasirea unui nou loc de munca, o mai buna retea sociala, suport familial sau intemeierea unei noi familii, in timp ce parintele nerezident are libertatea de a se muta. In consecinta, parintii pot fi vazuti ca fiind intr-o pozitie inegala in raport cu un ideal care ar favoriza cresterea si educarea copiilor in comun.

Christina G. JEPPESEN DE BOER

Traducere efectuata prin eforturile Asociatiei Romane pentru Custodie Comuna

ARPCC

Cuvinte cheie: , , , ,

 

Niciun comentariu

Adaugă părerea ta!

Adaugă părerea ta


 

Distribuie