Alina Ghica, presedinte CSM: CSM-ul si sistemul judiciar au toata disponibilitatea si interesul de a sustine si promova medierea
Alina Ghica, absolventa a Universitatii de Drept din Bucuresti, a activat ca procuror si judecator pina in anul 2011 cand a devenit membru CSM. In prezent ocupa functia de presedinte a CSM-ului si este implicata in reglementarea medierii, pentru ca acesta procedura sa devina utila si utilizabila.
Alina Ghica, presedinte CSM
Presedintele CSM-ului, Alina Ghica, un cititor al revistei noastre, a acceptat sa dea un interviu, in exclusivitate, pentru MediereNet.
MediereNet: Legea medierii (Legea 192/2006) este in vigoare de 6 ani de zile. Cu toate acestea, putini cetateni au auzit de ea, dupa cum reiese din sondajele facute de MediereNet, si putini judecatori indruma partile catre mediere. Credeti ca medierea e utila sistemului de justitie sau e doar o alta forma fara fond?
Alina Ghica: Dati-mi voie sa fac câteva precizari.În România, primele demersuri de promovare a medierii, ca modalitate de solutionare a litigiilor au fost initiate înca din 1996, apoi în 2006 a aparut legea. Din start, mi se pare un început timid pentru o institutie care doreste sa se dovedeasca eficienta. La sase ani distanta fata de momentul intrarii în vigoare a legii, adica în anul 2011, numarul cauzelor rezolvate de instantele judecatoresti prin aceasta modalitate a fost de 1525 de medieri în timpul proceselor, superioara anului precedent, dar nereprezentativa în raport cu gradul de încarcare al instantelor judecatoresti. La nivelul parchetelor, doua cauze au fost solutionate prin aceasta procedura anul trecut. Este evident ca, în forma actuala, institutia nu si-a atins scopul, de a degreva instantele.
Pe de alta parte , familia de cuvinte a cuvântului judecata face parte din fondul principal de cuvinte al limbii române, ceea ce înseamna ca termeni precum judecator, judecata , a judeca sunt cuvinte cunoscute , întelese si folosite de toata lumea, ele nesuferind modificari majore de la formarea limbii române pâna în prezent, adica de vreo 2000 de ani.
Medierea, atât ca si concept cât si ca termen reprezinta entitati importate relativ recent, daca e sa privim în dimensiune istorica.Este firesc, chiar previzibil ca asimilarea si acceptarea lor sa fie una lenta la nivel de mental, reflex si exercitiu colectiv sau individual. Nu putem reprosa societatii ca nu foloseste ceea ce nu cunoaste si nici nu stie la ce foloseste. Cetateanului simplu îi este foarte clar ce se întâmpla daca merge la judecata. Daca îl trimiti la mediere, cred ca îi creezi confuzii.
De aceea, consider ca ceea ce lipseste si trebuie construit este deschiderea, familiarizarea si încrederea justitiabililor în a folosi aceasta alternativa, în a apela la mediator ca la un profesionist capabil sa raspunda asteptarilor si exigentelor partilor. Prioritate zero este construirea unui corp de mediatori cu o solida pregatire, cu reale aptitudini si capacitati de a excela în domeniu si care sa probeze efectiv aceste coordonate prin prestatiile lor practice, chiar daca, deocamdata sunt reduse cantitativ. Calitatea solutiilor, gradul de multumire a partilor reprezinta indicatorii de performanta si pot asigura o publicitate pozitiva, care inevitabil, în timp, va produce efecte.
Fara a minimiza importanta pasilor facuti în crearea unor baze legale în domeniu, în promovarea institutiei în materiile procesuale, apreciez ca fara un efort sustinut, fara implicarea efectiva a corpului mediatorilor, a tuturor institutiilor statului si, de ce nu, a reprezentantilor mediului de afaceri din România în a identifica si valorifica practic pachetele legislative existente, potentialul strategic al medierii în ansamblul politicilor de justitie va fi doar un argument teoretic, cu un exercitiu si registru limitat la nivel de discurs ideatic.
.
MediereNet: Care considerati ca este valoarea juridica a acordului de mediere? Dar a celui autentificat de notar?
Alina Ghica: E drept ca legea nu prevede expres acest lucru, ceea ce ar simplifica mult si al elimina interpretarile, care, în literatura de specialitate sunt foarte variate.si chiar controversate. De exemplu, se afirma ca acordul de mediere este un contract încheiat în conditiile Codului civil (cu unele exceptii ) o conventie cu valoarea unui înscris sub semnatura privata, deci ar trebui sa îndeplineasca toate conditiile generale de valabilitate ale unei conventii. Exista , însa probabilitatea ca în urma medierii sa se poata încheia un contract numit, ceea ce ar presupune necesitatea îndeplinirii si a altor conditii de fond si forma, impuse de lege.
Pe de alta parte, potrivit art. 59 din Legea nr. 115/2012 pentru modificarea si completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator, acordul de mediere poate fi supus autentificarii notarului public ori, dupa caz, încuviintarii instantei de judecata, textul nou introdus aducând lamuriri privind cazurile, conditiile si modalitatile de realizare. Din redactarea acestui text de lege rezulta ca acordul nu trebuie supus, în mod obligatoriu, controlului de legalitate al notarului public sau al instantei de judecata, ci este lasat la latitudinea partilor.
MediereNet: Ca presedinte CSM credeti ca institutia dumneavoastra se poate implica mai energic in sustinerea medierii in Romania? Cum anume? Sustineti medierea ca alternativa la procesul clasic de solutionare a conflictelor dintre oameni?
Alina Ghica: Fata de gradul redus de utilizare al procedurii medierii, Consiliul Superior al Magistraturii s-a implicat, consider eu, de o maniera constructiva si benefica în procesul de modificare a Legii nr.192/2006, având ca obiect instituirea obligativitatii utilizarii medierii în anumite cauze, în urma caruia a rezultat recenta Legea nr. 115/2012 pentru modificarea si completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator.
În septembrie 2011, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a analizat aceasta propunere legislativa, formulând mai multe observatii si propuneri, transmise Comisiei juridice, de disciplina si imunitati a Camerei Deputatilor.
În ianuarie 2012, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a apreciat ca este posibila instituirea unor norme privind obligativitatea pentru parti, în anumite cauze, de a se prezenta la sedinta de informare si au fost identificate tipuri de cauze în care s-ar putea reglementa medierea obligatorie, dar si modalitati de motivare a partilor de a apela la mediere într-un litigiu, unele cu efect stimulativ – recompensatoriu, altele sanctionatorii, propunerile si observatiile formulate fiind înaintate Ministerului Justitiei.
Cu privire la aceeasi propunere legislativa, la solicitarea Comisiei pentru drepturile omului, culte si minoritati, în aprilie 2012, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a reiterat propunerile si observatiile formulate anterior, cu mentiunea ca numai în ceea ce priveste prezentarea la sedinta de informare, care este gratuita, poate fi instituita o obligatie pentru parti, medierea ramânând, în esenta, o procedura facultativa.
Gradul de valorificare a propunerilor CSM poate fi constatat în textul final al legii intrate în vigoare.
Consider ca medierea nu poate fi obligatorie în toate cauzele, fie datorita gravitatii unora dintre faptele penale, fie datorita urgentei pe care o necesita judecarea anumitor cauze, fie datorita situatiilor în care se gasesc titularii actiunii, fie datorita naturii dreptului litigios etc.
Cu anumite exceptii, este posibila instituirea unor norme privind obligativitatea pentru anumite parti, în anumite tipuri de litigii, de a se prezenta la sedinta de informare (pentru care mediatorul nu poate cere plata unui onorariu), dar nu poate fi conditionata admisibilitatea cererii de chemare în judecata si a plângerii prealabile de încheierea unui contract de mediere, medierea ramânând în esenta o procedura facultativa.
MediereNet: CSM are in coordonarea sa INM. Credeti ca la aceasta institutie de formare a viitorilor magistrati si a perfectionarii magistratilor in functie ar putea fi tinute cursuri de mediere?
Alina Ghica: Desi procurorul si judecatorul nu pot fi mediatori, consideram importanta formarea acestora, atât initiala, prin introducerea unor cursuri despre mediere la Institutul National al Magistraturii, cât si a unor seminarii în programele de formare continua, mai ales cu privire la criteriile de trimitere a unei cauze la mediator. În acest sens, Consiliul Superior al Magistraturii, împreuna cu Institutul National al Magistraturii deruleaza sesiuni de specialitate si au în vedere includerea acestora si în sesiunile de formare din programele de învatamânt pentru anii urmatori.
MediereNet: In ce materii credeti ca medierea ar putea sa aiba efectul cel mai puternic si numarul de medieri ar putea fi mai mare?
Alina Ghica: Cred ca o serie de litigii civile, prin caracterul imprescriptibil al dreptului la actiune sau prin termenele de prescriptie mai mari, respectiv prin natura dreptului litigios, pot face obiectul medierii, în special actiunile privind dreptul de proprietate: revendicarea, partajul succesoral, uzucapiunea etc.
De asemenea, in litigiile comerciale, litigiile între profesionisti, în materia protectiei consumatorului, în cazul malpraxisului. Sunt mai rezervata în ceea ce priveste succesul medierii în materie penala., aici e vorba si de o reactie emotionala a partilor, care poate fi cenzurata sau satisfacuta mai greu sau deloc prin mediere.
MediereNet: Recent, CSM a avut initiativa de a se modifica legea medierii, cu privire la procedura informarii? De ce s-a impus acest lucru si cum vedeti aplicarea procedurii de pe 9 ianuarie 2013?
Alina Ghica: Da, este adevarat, recent am sesizat Ministerul Justitiei cu un set de propuneri care sa faca obiectul unei Ordonante de urgenta a Guvernului, dat fiind faptul ca Legea nr. 115/2002 este deja în vigoare si art. 60/1 va fi aplicabil de la 9 ianuarie 2013.
Prin Legea nr. 115/2012 s-a completat si modificat Legea nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator. Legea mentionata a avut ca scop principal degrevarea instantelor de un numar important de cauze. De la intrarea ei în vigoare în anul 2008 si pâna în prezent numarul medierilor procesuale nu a depasit câteva sute de cauze anual, justitiabilii nefiind familiarizati cu aceasta institutie. Ca urmare, s-a gândit realizarea unei proceduri de informare. Mai întâi prin Legea nr. 370/2009 s-a prevazut în mod imperativ ca organele judiciare sa informeze partile cu privire la posibilitatea si avantajele medierii si sa le îndrume sa recurga la ea. În concret, aceasta obligativitate nu a dat rezultate. O noua procedura de informare a fost introdusa prin Legea 115/2002.
Însa, în cuprinsul Legii nr. 115/2012 se face trimitere la noul Cod de procedura civila în cadrul a patru puncte ale articolului I, respectiv: pct.1 , pct. 10 , pct. 13 , pct. 15 .
Or, dupa cum se cunoaste, termenul de intrare în vigoare a noului Cod de procedura civila a fost prorogat pentru 01 februarie 2013. Prin urmare, având în vedere aceste aspecte, se impune modificarea corespunzatoare a dispozitiilor mentionate ale Legii nr. 115/2012, prin eliminarea referirii la dispozitiile noului Cod de procedura civila, cu indicarea expresa a textelor din Codul de procedura civila în vigoare.
În alta ordine de idei, una dintre modificarile operate prin Legea nr. 115/2002 a vizat modificarea art. 2 din Legea 192/2006 .Din redactarea dispozitiilor art. 2 alin. (1) din Legea medierii, astfel cum a fost modificata, nu este clara sanctiunea neîndeplinirii procedurii prealabile a informarii cu privire la mediere.
Astfel, nu medierea ar fi obligatorie, ci doar participarea partilor/partii la sedinta de informare. Acest text ridica însa problema eficientei noii proceduri, atât timp cât legea nu prevede nicio sanctiune a neîndeplinirii sale.
Singura sanctiune care se poate aplica este cea din art. 1081 din Codul de procedura civila, adica aplicarea unor amenzil judiciare în caz de refuz al partii de a se prezenta la sedinta de informare cu privire la avantajele medierii, în situatiile în care a acceptat, potrivit legii. Aceeasi reglementare este preluata si de art. 187 din Noul Cod de procedura civila.Ca urmare, singura sanctiune a neparticiparii la sedinta de informare cu privire la mediere este doar pentru partea care a acceptat procedura, dar care nu s-a prezentat la ea, tergiversând astfel solutionarea cauzei. Oricum, chiar daca se aplica amenda judiciara, nu exista vreo sanctiune cu privire la cererea de chemare în judecata introdusa, instanta fiind tinuta sa continue solutionarea cauzei, ceea ce lipeste de efect noua procedura, al carei scop este convingerea partilor de a ramâne în mediere si de a degreva astfel instantele.
În consecinta, pentru a da eficienta noii proceduri de informare, care este obligatorie potrivit art. 2, introdusa prin art. 60/1, este nevoie de o prevedere cu privire la consecinta nerespectarii sale. Întrucât la procedura de informare se poate apela înainte de sesizarea instantei, dar si ulterior acesteia, este nevoie ca noul text sa priveasca ambele ipoteze.
Întrucât, potrivit reglementarii, sarcina probei privind participarea la sedinta de informare revine reclamantului, ca parte interesata în promovarea si sustinerea cererii, apreciem ca aceasta sanctiune ar trebui sa intervina în toate situatiile în care acesta nu face dovada ca a participat la sedinta de informare cu privire la avantajele medierii.
În alta ordine de idei, sedinta de informare nu poate avea loc decât cu participarea ambelor parti,deci este evident ca, în situatia în care pârâtul nu se prezinta sau nu accepta informarea, nu se poate încheia un proces verbal de informare, potrivit art. 60/1 alin. (2) din lege.
De asemenea, s-a apreciat ca ar trebui prevazut un termen în care sa se desfasoare sedinta de informare, atât din perspectiva caracterului ei obligatoriu, cât si a sanctiunilor ce ar putea interveni în cazul nerespectarii acestei obligatii (desigur, în masura în care se îmbratiseaza propunerile anterioare).
O situatie similara este incidenta si în ceea ce priveste cauzele penale în care participarea le sedinta de informare este obligatorie, Codul de procedura penala neprevazând ce solutie urmeaza a pronunta procurorul în ipoteza în care nu se face dovada participarii.
În ceea ce priveste cauzele penale, reglementarea art. 60/1 alin. (1) lit. g) comporta mai multe discutii. Aceste dispozitii prevad obligatia partilor interesate de a face dovada ca au participat la sedinta de informare cu privire la avantajele medierii „în cazul infractiunilor pentru care actiunea penala se pune în miscare la plângerea prealabila a persoanei vatamate si împacarea partilor înlatura raspunderea penala, dupa formularea plângerii, daca faptuitorul este cunoscut sau a fost identificat, cu conditia ca victima sa îsi exprime consimtamântul de a participa la sedinta de informare împreuna cu faptuitorul”.Aceasta ipoteza, ce vizeaza informarea din faza de urmarire penala, este reglementata gresit în cuprinsul Sectiunii a V- a din Capitolul V, câta vreme aceasta sectiune este dedicata medierii în cazul unui litigiu pe rolul instantelor de judecata.
Tot astfel, referirea la „infractiuni pentru care actiunea penala se pune în miscare la plângerea prealabila a persoanei vatamate si împacarea partilor înlatura raspunderea penala” va crea dificultati de interpretare, folosirea conjunctiei „si” presupunând ca cele doua conditii trebuie întrunite cumulativ.
Or, exista infractiuni în cazul carora actiunea penala nu se pune în miscare la plângerea prealabila, dar este permisa împacarea partilor (cum este seductia , vatamarea corporala din culpa), precum si infractiuni pentru care actiunea penala se pune în miscare la plângerea prealabila a persoanei vatamate, fara însa a se prevedea si posibilitatea împacarii partilor (spre exemplu, violul).
Întrucât este posibil ca intentia legiuitorului sa fi fost aceea de a exclude violul din categoria infractiunilor avute în vedere, am propus ca o eventuala reformulare sa tina cont de aceste aspecte. Ca urmare, textul s-ar putea referi la „infractiunile pentru care retragerea plângerii prealabile a persoanei vatamate sau împacarea partilor înlatura raspunderea penala”;
O alta problema pe care o genereaza textul mentionat este aceea ca nu acopera situatia în care victima este de acord cu participarea la informare, cu conditia ca aceasta sa nu se desfasoare împreuna cu faptuitorul, situatie care credem ca ar trebui reglementata în mod expres.
În alta ordine de idei, CSM a apreciat ca formularea art. 64 alin. (1)1, introdus prin Legea nr. 115/2012, nu este suficient de clara. Aceste dispozitii prevad ca „acordurile de mediere încheiate de parti, în cauzele/conflictele ce au ca obiect exercitiul drepturilor parintesti, contributia parintilor la întretinerea copiilor si stabilirea domiciliului copiilor, îmbraca forma unei hotarâri de expedient.”
Or, hotarârea de expedient ca urmare a medierii se pronunta în conditiile art. 59 alin. (2), ce prevad ca “ partile se pot înfatisa la instanta judecatoreasca pentru a cere, îndeplinind procedurile legale, sa se dea o hotarâre care sa consfinteasca întelegerea lor. Competenta apartine fie judecatoriei în a carei circumscriptie îsi are domiciliul sau resedinta ori, dupa caz, sediul oricare dintre parti, fie judecatoriei în a carei circumscriptie se afla locul unde a fost încheiat acordul de mediere. Hotarârea prin care instanta încuviinteaza întelegerea partilor se da în camera de consiliu si constituie titlu executoriu în conditiile legii. Dispozitiile art. 432 – 434 din Codul de procedura civila se aplica în mod corespunzator.”
Ca atare, în masura în care s-a dorit ca, pentru tipurile de litigii mentionate expres, partile sa ceara instantei, în mod obligatoriu, sa consfinteasca întelegerea lor, concretizata în acordul de mediere, textul trebuie reformulat corespunzator.
Acestea ar fi principalele probleme identificate prin analiza facuta iar sesizarea noastra vizeaza înlaturarea acestora, astfel încât aceasta institutie a medierii sa beneficieze de un suport normativ clar si eficient.
Ramâne de vazut cum va raspunde Ministerul Justitiei si Guvernul, desigur, la aceasta propunere de reglementare prin OUG. În cazul adoptarii în termen a ordonantei, apreciez ca ar fi „netezita” calea medierii spre eficienta ca institutie. Mai departe, mai sunt destule obstacole de trecut: barierele de cunoastere, întelegere si încredere a justitiabililor si exersarea ca profesionisti autentici a mediatorilor .
CSM si sistemul judiciar au toata disponibilitatea si chiar interesul de a sustine si promova aceasta alternativa de solutionare a litigiilor iar activitatile desfasurate pâna acum cred ca dovedesc consistenta afirmatiilor facute.
MediereNet
Distribuie
2 comentarii
IMPACTUL MEDIERII
ASUPRA ACTULUI DE JUSTIŢIE.
Trebuie sau nu să fie respectată legea de către judecători?
MEDIATOR ŞI AVOCAT,
EUGENIA ŞORTAN
Partea I-A privitoare la exerciţiul autorităţii părinteşti:
Pentru a putea publica acest studiu voi porni de la dispoziţiile art. 64 alineat (1^1) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, astfel cum a ost introdus prin Legea nr. 115/2012 şi voi face următoarea constatare:
În forma aplicabilă a Legii nr. 192/2006, începând cu data de 1 octombrie 2012, în materia drepturilor părinteşti, art. 64 alineat (1^1) are următorul conţinut:
“Acordurile de mediere încheiate de părţi, în cauzele/conflictele ce au ca obiect exerciţiul drepturilor părinteşti, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor şi stabilirea domiciliului copiilor, îmbracă forma unei hotărâri de expedient”.
Toate modificările aduse medierii prin Legea nr. 115/2012 sunt aplicabile cu data de 1 octombrie 2012, cu excepţaia art. art. 60^1 din Legea nr. 192/2006 pentru care legea stabileşte termenul de 6 luni de la publicarea în Monitorul Oficial, pentru intarea în vigoare .
Aşadar, în cadrul acestei prezentări, ne vom referi la caracterul obligatoriu, pentru instanţă, a acordurilor încheiate de părţi în litigiile având ca obiect exerciţiul drepturilor părinteşti, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor şi stabilirea domiciliului copiilor, în care art. 64 alin.1 indice 1 din Legea nr. 192/2006 are caracterul unei norme imperative. Este o normă juridică clară , delimitează situaţii concrete, impune o atitudine obligatorie şi este impersonală.
Din punctul nostru de vedere dispoziţia art. 64 alineat (1^1) din Legea nr. 192/2006 modificată prin Legea nr. 115/2012 intrată în vigoare cu data de 1 octombrie 2012 , este o normă de drept imperativă, obligatorie pentru instanţa de judecată în cazul acordurilor ce poartă în conţinutul lor modalitatea de exercitare a drepturilor părinteşti şi alte obligaţii ce ţin de interesul minorilor.
Mai ţinem să precizăm că dispoziţiile art. 64 alineat (1^1) din Legea nr. 192/2006 nu sunt dependente, în aplicare, de dispoziţiile art. 60^1 din Legea nr. 192/2006, deoarece se adresează situaţiilor în care părţile au apelat la mediere, fără a fi constrânşi de lege să facă aceasta şi au realizat un acord de mediere întro cauză pendinte în faţa unei instanţe de judecată.
Cu toate acestea, Judecătoria Deva , în dosarul nr. 7528/221/2012 având un atare obiect stabilirea domiciliului, încredinţarea spre creştere şi educare, contribuţia tatălui cu pensie de întreţinere, stabilirea unui program de vizitare a minorei de către tată, exercitarea autorităţii părinteşti ş.a. , deşi ambii părinţi s-au prezentat în faţa instanţei şi au cerut să se ia act de acordul lor acceptat prin mediere şi să se pronunţe o hotărâre de expedient prin care , între alte convenţii exercitarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti asupra minorei părţilor mai mică de 2 ani să fie dată mamei , instanţa a preferat să pronunţe o sentinţă cu valoare de judecată pe fondul cauzei, cu următoarea solutie: “Admite în parte acţiunea civilă, formulată şi precizată. În consecinţă: În temeiul art. 505 raportat la art. 397 C.civ. dispune ca exercitarea autorităţii părinteşti asupra copilului minor R S-N, să revină în comun, ambilor părinţi. În temeiul art. 400 C.civ. stabileşte locuinţa copilului minor la mama-reclamantă. În temeiul art. 402 coroborat cu art. 529 alin. 2 C.civ. obligă pârâtul la plata pensiei de întreţinere în favoarea minorei, în cuantum de 2500,00 lei lunar, începând cu data de 01.09.2012 şi până la majoratul acesteia, sau până la intervenirea unei cauze legale de modificare a cuantumului stabilit prin prezenta. În temeiul art. 531 alin. 2 C.civ. suma stabilită cu titlu de pensie de întreţinere va fi indexată de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei. În temeiul art. 401 C.civ. obligă reclamanta să permită pârâtului păstrarea legăturilor personale cu fiica sa minoră şi stabileşte programul de vizitare al minorei de către tatăl-pârât ca fiind: – în prima săptămână din fiecare lună, în ziua de sâmbătă între orele 10,00-13,00 şi între orele 18,00-20,00 şi în ziua de duminică, între orele 10,00-13,00 la locuinţa mamei-reclamant; – o perioadă de 1 din fiecare vacanţă şcolară, cu posibilitatea preluării minorei la locuinţa tatălui-pârât şi obligaţia pentru acesta de a înapoia minora mamei-reclamant, la locuinţa acesteia. Respinge în rest cererea formulată. Fără cheltuieli de judecată. Cu drept de apel în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunţată în şedinţa publică din data de 02.10.2012”.
Respectiva hotărâre, neacoperită de nici o probă contrară ci întemeiată doar pe interpretarea de către instanţa de judecată a textelor de drept în materia autorităţii părinteşti şi-a existenţei altor alternative de soluţionare a constituirii unor rezerve financiare la dispoziţia minorei, este potrivnică acordului de mediere care prevedea, între altele :
– exercitarea autorităţii părinteşti de către reclamantă, iar nu de ambii părinţi,
– constituirea de către ambii părinţi , prin contribuţii lunare egale, a unui depozit bancar în favoarea minorei, care să fie administrat de reclamantă şi utilizat în interesul minorei pentru nevoi neprevăzute legate de sănătatea acesteia,
– precum şi alte angajamente ale părinţilor în favoarea fiicei lor minore.
În motivarea refuzului exercitării autorităţii părinteşti numai de către mamă, Judecătoria Deva a reţinut, în principal, că exercitarea autorităţii părinteşti nu ar fi compatibilă cu exercitarea acesteia doar de un părinte decât în cazul „existenţei unei veritabile împrejurări excepţionale” . În acestă problemă s-a mai reţinut că întrucât autoritatea părintească include suma îndatoririlor pe care un părinte le are faţă de copilul său, părintele „nu poate renunţa în mod valabil, prin convenţie, la obligaţiile rezultate din calitatea de părinte”.
În ceea ce privea constituirea unui cont bancar s-a motivat respingerea
cererii reclamantei şi-a acordului de mediere al părţilor pe considerent că această cerere şi convenţie „excede cadrului procesual” iar „părţile îşi pot asuma în mod valabil această obligaţie prin alte mijloace juridice , inclusiv prin încheierea unui contract de asigurare”.
Considerăm GREŞITĂ şi NELEGALĂ poziţia instanţei de judecată în raport cu acordul de mediere asumat de părţi precum şi cu respingerea cererilor reclamantei.
Întrucât nu mă aflu în faţa primului caz de ignorare de către instanţele de
judecată a unui acord de mediere, în interesul succesului medierii, în general, PRECUM şi pentru evidenţierea mentalităţii greşite a unor judecători în legătură cu cauzele ce le sunt repartizate pentru soluţionare , mi-am propus să aduc în atenţia publicului larg, reglementările legale în materia medierii şi cele privitoare la interdicţia judecătorului de-a cenzura voinţa părţilor.
Dacă voi reuşi acest lucru, voi demonstra că justiţia trebuie să
manifeste o mai mare deschidere în faţa rezultatelor medierii şi să fie mai puţin conservatoare în privinţa promovării acesteia.
I.
Ce spun legile despre obligaţiile judecătorului în privinţa medierii şi despre acordul (convenţia) de mediere :
a) codul de procedură civilă.
– în art. 131 c.pr. civ. se prevede obligaţia judecătorilor de-a încerca împăcarea părţilor pe tot parcursul judecăţii, iar în cauzele care pot face obiectul procedurii de mediere, judecătorul poate invita părţile să participe la o şedinţă de informare cu privire la avantajele folosirii acestei proceduri. Când consideră necesar, ţinând seama de circumstanţele cauzei, judecătorul va recomanda părţilor să recurgă la mediere, în vederea soluţionării litigiului pe cale amiabilă, în orice fază a judecăţii. Medierea nu este obligatorie pentru părţi.
Dacă, în condiţiile alin. 1 sau 2, părţile se împacă, judecătorul va constata învoiala lor în cuprinsul hotărârii pe care o va da. Dispoziţiile art. 271-273 sunt aplicabile.
– în cazul procedurii divorţului codul de procedură civilă prevede în art. 614^1 că în faţa instanţei de fond, aceasta va stărui pentru soluţionarea divorţului prin înţelegerea părţilor, poate recomanda medierea, dacă aceasta n-a fost parcursă prealabil sesizării instanţei de judecată.
– în art. 720^7 Codul de procedură civilă impune instanţei de judecată ca în cursul judecăţii asupra fondului procesului, să stăruiască pentru soluţionarea procesului, în tot sau în parte, prin înţelegerea părţilor.
În cazul în care judecătorul recomandă medierea, iar părţile o acceptă, acestea se vor prezenta la mediator, în vederea informării lor cu privire la avantajele medierii, dacă acestea n-au urmat calea medierii anterior sesizării instanţei de judecată.
După informare, părţile decid dacă acceptă sau nu soluţionarea litigiului prin mediere însă dacă ajung la un acord înţelegerea părţilor se constată prin hotărâre irevocabilă şi executorie.
O concluzie ce se desprinde în mod evident este aceea că instanţa de judecată în orice proces civil este obligată să încerce să aducă o soluţie consimţită de părţi iar dacă acestea se împacă, instanţa să constate învoiala părţilor.
Învoiala se poate face cu sau fără intervenţia mediatorului, însă în oricare dintre procedurile de împăcare ar fi ajuns părţile, instanţa „va constata învoiala lor în cuprinsul hotărârii pe care o va da”.
Din enunţul impertiv al art. 131 alineat 3 din codul de procedură civilă rezultă lipsa de alegere a judecătorului dacă să accepte sau nu acordul de mediere al părţilor în conflict.
Dispoziţia imperativă de supunere a judecătorului voinţei părţilor este reluată de articolul 720^7 alineat 5 c. pr.civ. în care se prevede că „Înţelegerea părţilor se constată prin hotărâre irevocabilă şi executorie”.
b) Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator :
Prin art. 59 din Legea nr. 192/2006, în prezenţa unui acord de mediere, părţilor li se dă alegerea de-a se adresa notarului public autentificarea înţelegerii lor ori să se înfăţişeze la instanţa judecătorească pentru a cere, îndeplinind procedurile legale, să se dea o hotărâre care să consfinţească înţelegerea lor. Hotărârea prin care instanţa încuviinţează înţelegerea părţilor se dă în camera de consiliu şi constituie titlu executoriu în condiţiile legii.
Pentru cazul prvăzut de art. 61 din Legea nr. 192/2006, adică atunci când conflictul a fost dedus deja judecăţii, soluţionarea acestuia prin mediere poate avea loc din iniţiativa părţilor sau la propunerea oricăreia dintre acestea ori la recomandarea instanţei. Conform art. 63 alin. 1 şi 5 ART. 63 dacă litigiul a fost soluţionat pe calea medierii, instanţa va pronunţa, la cererea părţilor, cu respectarea condiţiilor legale, o hotărâre de expedient care constituie titlu executoriu.
În cazul în speţă în care examinăm obligaţia instanţei cu privire la acordul de mediere având ca obiect exerciţiul drepturilor părinteşti, articolul 64 alineat 1 litera c) şi alineatul (1^1) din Legea nr. 192/2006, dispun că “Acordurile de mediere încheiate de părţi, în cauzele/conflictele ce au ca obiect exerciţiul drepturilor părinteşti, … îmbracă forma unei hotărâri de expedient”.
Faţă de cele de mai sus se poarte conchide că, atât dreptul substanţial special cât şi dreptul procedural civil , la cererea părţilor în conflict, obligă instanţele să pronunţe hotărâri de expedient în conţinutul cărora să fie cuprins acordul de mediere.
II.
Ce este autoritatea părintească?
Autoritatea părintească este definită de art. 483 din Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 rep. , ca find ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului . În acelaşi text normativ se precizează că acest ansamblu de drepturi şi îndatoriri aparţin în mod egal ambilor părinţi.
În conţinutul autorităţii părinteşti art. 487 include dreptul şi îndatorirea părinţilor “de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia”.
Despre exercitatrea egală a autorităţii părinteşti se exprimă şi art. 503 .
În exercitarea autorităţii părinteşti părinţii îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate.
Aceste norme de drept sunt însă supletive deoarece în art. 503 la alineatul 2 se dispune că “(2) Faţă de terţii de bună-credinţă, oricare dintre părinţi, care îndeplineşte singur un act curent pentru exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, este prezumat că are şi consimţământul celuilalt părinte”.
Acelaşi caracter îl imprimă dispoziţiilor legii referitoare a erxercitarea autorităţii părinteşti şi prevederile articolelor 506-507 din Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 rep., care conţin derogări de la regula exercitării în comun şi în mod egal a autorităţii părinteşti , prin faptul că se permit învoiala părinţilor de-a se înţelege cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti sau cu privire la luarea unei măsuri de protecţie a copilului, cu încuviinţarea instanţei de tutelă, dacă este respectat interesul superior al acestuia şi numai cu ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani sau dacă instanţa de tutelă consideră necesară ascultarea.
De asemenea , exercitarea autorităţii părinteşti se face de către un singur părinte în cazul în care unul dintre părinţi este decedat, declarat mort prin hotărâre
judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa.
Potrivit art. 484 Autoritatea părintească se exercită până la data când copilul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu iar conform ART. 486 în c az de neînţelegeri între părinţi hotărăşte instanţa de tutelă.
Învoiala părinţilor cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti este reglementată şi de art. 64 alineat 1 litera c) şi de alineatul (1^1) al aceluiaşi articol din Legea nr. 192/2006, modificată , prin care se permite învoiala prin mediere a însuşi exerciţiului drepturilor părinteşti iar instanţele sunt obligate la pronunţarea unei hotărâri de expedient.
III.
Ce spun textele legale la care face referire instanţa în dispozitivul sentinţei pronunţate:
Art. 397 reglementează exercitarea autorităţii părinteşti după divorţ.
Art. 505 reglementează cazul copilului din afara căsătoriei, în care exercitarea autorităţii părinteşti se face în comun dacă părinţii minorului convieţuiesc împreună şi de către părintele încuviinţat de instanţa de tutelă dacă părinţii minorului nu convieţuiesc împreună.
Art. 400 prevede stabilirea locuinţei minorului.
Art. 402 reglementează stabilirea contribuţiei părintelui divorţat la cheltuielile minorului.
Art. 529 alineat 2 priveşte cuantumul întreţinerii.
Art. 531 alineat 2 priveşte indexarea trimestrială a pensiei de întreţinere.
Art. 401 reglementează dreptul părintelui separat de copil de-a avea legături cu copilul său minor.
IV.
Despre utilitatea judecăţi şi-a recurgerii judecătorului la textele de mai sus:
Autoritatea părintească de după divorţ nu a fost cerută în cauză şi nici nu avea legătură cu cauza deorece părinţii minorei nu au fost nici căsătoriţi şi nici divorţaţi.
Părinţii minorului nu convieţuiesc împreună ci unul la Bucureşti şi celălalt în Deva. Textul folosit de instanţă privea tocmai posibilitatea de exercitare a autorităţii părinteşti de către unul din părinţi, iar nicidecum nu prohibea textul art. 505. Mai mult, instanţa şi aici a pronunţat plus petit deoarece nu s-a cerut exercitarea în comun a autorităţii părinteşti.
Stabilirea locuinţei minorei nu s-a cerut de către nici una dintre părţi ci doar stabilirea domiciliului acesteia la mamă.
Nici art. 402 nu are legătură cu cauza deoarece părinţii minorei nu sunt divorţaţi.
Cuantumul întreţinerii şi modalitattea de vizitare a minorei de către tată au fost asumate voluntar prin acordul de mediere , la fel ca şi toate celelalte cereri din dosar.
O singură problemă se pune :
Oare judecătorii nu au capacitatea de-a accepta că părinţii îşi cunosc
mai bine decât ei interesul copilului lor minor şi că mediatorul nu are nici o capacitate de constrângere la un acord asupra conflictelor pe care le mediază?
Sau nu doresc să acorde credit şi putere de nici o natură învoielii asumate prin mediere?
Rămâne să analizeze Consiliul de Mediere împreună cu Consiliul Superior al Magistraturii aspectele pe care le transmit public.
Doresc totodată să remarc că nici cu ultima ordonanţă de urgenţă nu s-a rezolvat problema indiferenţei judecătorilor în faţa acordurilor de mediere.
Mai doresc să amintesc faptul că rolul mediatorului în realizarea acordului de mediere şi autoritatea publică a mediatorului sunt prevăzute de lege. Trebuie sau nu să fie respectate legile?
Până realizarea unui acord de mediere între părţile care au un conflict
de interese, se parcurg o serie de proceduri şi demersuri în faţa mediatorului, astfel că Acordul de mediere este rezultatul unei munci de întâlnire, informare, întocmire de acte pregătitoare, aşezare la masa discuţiilor şi facilitarea comunicării între părţi, emiterea de propuneri , evaluarea propunerilor, emiterea de contra oferte şi multe alte negocierii sau consultări , urmând ca toate acestea să primească un rezultat până într-un final .
Referindu-ne doar la rezultatul muncii de mediere adică la Acordul de
Mediere înfăptuit la data la care s-a pronunţat sentinţa civilă în dosarul nr. 7528/221/2012 şi la textele de drept în materia supusă examinării de faţă consider că rămâne să discearnă cineva.
Urmează şi alte aspecte despre dispreţuirea medierii.
Părerea mea este că ar fi necesară o reevaluare a autoaprecierii superiorităţii funcţiei de judecător în raport cu persoanele care le stau în faţă în procese, în calitate de avocaţi, părţi, eventual mediatori ş.a.ş.m.d.
Există tendinţa de-a se considera judecătorii mai presus mai calificaţi, mai „cu două capete” decât orice alte persoane. Ar fi cazul să încerce să fie mai mult obiectivi şi să-i intereseze soluţionarea legală a cauzelor, mai mult decât aprecierile subiective.
Semnez în calitate de avocat, mediator şi judecător pensionar, Eugenia Şortan