Medierea dupa Decizia Curtii Constitutionale
Avatarurile „sedintei de informare”. Scurta retrospectiva
Odata ce, prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 266 din 7 mai 2014, publicata în Monitorul Oficial nr. 464/25 iunie 2014, au fost declarate neconstitutionale prevederile art. 2 alin. (1) si ale alin. (12) din Legea nr. 192/2006 privind medierea si exercitarea profesiei de mediator, a devenit necesara nu doar corelarea legislativa cu Decizia Curtii, ci si elaborarea unei viziuni unitare a corpului profesional al mediatorilor care sa asigure evolutia institutiei medierii.
Informarea obligatorie a fost introdusa prin Legea nr. 115/2012 ca obligatie a partilor de a participa la „sedinta de informare”, prin modificarea art. 2 din Legea nr. 192/2006, si a intrat în vigoare la 1 octombrie 2012. Totodata, a fost introdus si art. 601 care stabilea domeniile în care partile erau obligate sa faca dovada ca au participat la sedinta de informare.
Desi, prevazuta ca obligatie, cu un text imperativ formulat, rezultatele întârziau sa apara. Întârzierea a fost pusa pe seama faptului ca nu au fost prevazute sanctiuni pentru neîndeplinirea obligatiei impuse de lege.
În acest context a fost promovata OUG nr. 90/2012 care, printr-o noua modificare a art. 2 din Legea nr. 192/2006 a instituit sanctiunea inadmisibilitatii cererii de chemare în judecata pentru neîndeplinirea obligatiei de informare. Prin aceeasi ordonanta, a fost introdusa pentru prima data o noua sintagma ce avea sa genereze multe controverse, inclusiv în rândul mediatorilor, respectiv „procedura de informare”. Desi legiuitorul a stabilit obligatia de informare a partilor, în partea generala a legii, denumind-o „sedinta de informare”, în partea sa speciala, prin OUG nr. 90/2012, a fost adaugat art. 602 care vorbeste de „procedura de informare”, lasând sa se înteleaga cum ca, pentru informarea partilor unui litigiu, este necesara o adevarata procedura. Astfel, au fost încurajate opiniile potrivit carora sedinta de informare nu se putea realiza decât în prezenta tuturor partilor conflictului si, pentru asta, era nevoie sa se îndeplineasca o adevarata procedura de aducere a tuturor partilor în sedinta de informare.
Altfel spus, desi singurul argument era dat initial de faptul ca legiuitorul utilizeaza pluralul atunci când se refera la obligatia de informare, textul Legii, asa cum a fost el modificat prin Legea nr. 115/2012, nefacând nicio distinctie între parti, prin introducerea sintagmei „procedura de informare” s-a dat apa la moara sustinatorilor opiniei potrivit careia atât reclamantul, cât si pârâtul trebuie sa participe la sedinta de informare, cu toate ca legiuitorul instituise expres sanctiunea inadmisibilitatii cererii de chemare în judecata pentru reclamant, cum era si firesc, în conditiile în care atât „procedura de informare”, cât si sanctiunea inadmisibilitatii au fost introduse în textul Legii nr. 192/2006 prin aceeasi OUG nr. 90/2012.
Totodata, se contureaza clar si ferm cea de a doua opinie potrivit careia sedinta de informare este obligatorie doar pentru reclamant, fara a fi exclusa, de plano, posibilitatea realizarii informarii pentru toate partile conflictului în aceeasi sedinta de informare. Ca atare, potrivit acestei opinii, nici reclamantul nici mediatorul nu aveau nicio obligatie de a îndeplini vreo procedura anume, singura îndatorire a justitiabilului care intentiona sa deschida o procedura judiciara fiind aceea de a se prezenta la un birou de mediator si de a fi informat cu privire la „avantajele medierii”, iar a mediatorului aceea de a elibera, celui informat, dovada îndeplinirii obligatiei impuse de lege.
Citeste mai departe pe juridice.ro
Distribuie
Niciun comentariu
Adaugă părerea ta!