Mediere obligatorie versus mediere facultativă
Despre mediere, au fost scrise o serie de lucrări, în marea lor majoritate în format online , la care vom face referire parțial, în cele ce urmează, însă prea puțin a fost abordată problema unor implicații procesuale ale acestei instituții în contextul intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă. În cele ce urmează, ne-am propus să formulăm câteva întrebări pe care practicianul dreptului și justițiabilul deopotrivă și le vor pune în viitorul apropiat și să încercăm să oferim câteva răspunsuri.
Andrea Chis
1. Mediere obligatorie versus mediere facultativă
1.1. Obiectul medierii
Pentru a determina obiectul medierii, cu alte cuvinte, cazurile în care părțile pot recurge la mediere și, dintre acestea, pe acelea în care medierea este obligatorie, trebuie să coroborăm dispozițiile art. 2 cu cele ale art. 601 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, modificată și completată .
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (5) din legea medierii, părțile pot recurge la mediere atunci când este vorba despre drepturi de care ele pot dispune. Alin. (4) al aceluiași articol exclude din obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum și orice alte drepturi de care părțile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenție sau alt mod admis de lege. Noul Cod civil , în dispozițiile referitoare la domeniul de aplicare a contractului de tranzacție, deși nu arată expres ce poate constitui obiect al acestuia, reglementează cazurile exceptate, acestea fiind capacitatea sau starea civilă a persoanelor, precum și drepturi de care părțile nu pot să dispună potrivit legii. Per a contrario, obiectul contractului de tranzacție îl constituie drepturi de care părțile pot dispune. Comparând conținutul textelor din cele două acte normative, constatăm cu ușurință că ele nu diferă decât sub aspectul formulării, nu și acela al reglementării.
Rezumând, părțile pot recurge la mediere ori de câte ori este vorba despre drepturi de care acestea pot dispune.
Art. 31 din legea medierii prevede că mediatorul trebuie să cunoască ce drepturi nu pot face obiectul medierii și, în cazul acestora, are obligația de a refuza medierea.
1.2. Momentul în care părțile pot recurge la mediere
Ca și în cazul tranzacției, acestea pot recurge la mediere pentru a preîntâmpina un litigiu, pentru a stinge un litigiu sau, chiar după pronunțarea unei hotărâri judecătorești sau în situația existenței unui alt titlu executoriu, pentru a conveni asupra modalității de executare a obligației cuprinsă în acesta, deci inclusiv în faza executării silite [art. 2.267 NCC, alin. (1)].
1.3. Ședința de informare obligatorie
1.3.1. Ședința de informare prealabilă introducerii cererii de chemare în judecată
Din textul art. 2 alin. (1) din legea medierii, rezultă că părțile nu sunt obligate să parcurgă procedura medierii, dar, în cazurile expres prevăzute de lege, au obligația de a participa la o ședință de informare privind avantajele medierii.
Conform acestui text, există această obligație în sarcina părților în cazul conflictelor în materie civilă, de familie, în materie penală, precum și în alte materii, în condițiile prevăzute de lege. Acest articol debutează cu mențiunea „dacă legea nu prevede altfel”, de unde s-ar putea deduce că toate litigiile enumerate în text (sau în alte texte speciale) sunt obiect al medierii, cu excepțiile prevăzute de lege.
În realitate, așa cum rezultă din dispozițiile art. 2 alin. (12) din lege, ce reglementează sancțiunea pentru nerespectarea acestei obligații și face trimitere la dispozițiile art. 601 alin. (1) lit. a) – f), legea medierii reglementează expres care sunt materiile în care participarea la ședința de informare este obligatorie, acestea fiind: protecția consumatorului [lit. a), care trebuie coroborată și cu art. 2 alin. (2) din lege], dreptul familiei [ lit. b), în situațiile prev. de art. 64, respectiv în ceea ce privește continuarea căsătoriei, partajul bunurilor comune, exercițiul drepturilor părintești, stabilirea domiciliului copiilor, contribuția părinților la întreținerea acestora, orice alte neînțelegeri care apar în raporturile dintre soți, cu privire la drepturi de care aceștia pot dispune potrivit legii), litigiile privind posesia, grănițuirea, strămutarea de hotare, orice alte litigii ce privesc raporturile de vecinătate [lit. c)] , în cauzele de malpraxis, dacă vreo lege specială nu prevede o altă procedură [lit. d)], în litigiile de muncă în legătură cu contractul individual de muncă [lit. e)], în litigiile civile a căror valoare este sub 50.000 lei, cu excepția cazurilor în care s-a pronunțat o hotărâre executorie de deschidere a procedurii de insolvență, a acțiunilor referitoare la registrul comerțului și a cazurilor în care părțile aleg să parcurgă procedura ordonanței de plată, prevăzută de art. 1.013-1.024 NCPC sau a cererilor de valoare redusă, prevăzută de art. 1.025-1.032 NCPC [lit. f)].
1.3.2. Ședința de informare pe parcursul litigiului din dispoziția instanței
Update: Art. 21 NCPC (Încercarea de împăcare a părților) introduce, în cadrul principiilor fundamentale ale procesului civil, atribuția judecătorului de a încerca pe tot parcursul procesului împăcarea părților, dându-le îndrumările necesare, potrivit legii și posibilitatea de a le recomanda soluționarea amiabilă a litigiului prin mediere.
Dacă ne uităm la litigiile în care medierea este obligatorie, constatăm că, în cazul acestora sau, cel puțin, a unora dintre acestea, cum ar fi în materia litigiilor privind drepturile părinților cu privire la copiii lor minori sau raporturile de vecinătate, se ivesc, de multe ori, dificultăți aproape insurmontabile în faza punerii în executare a hotărârii judecătorești, ajungerea părților la un compromis ca urmare a îndrumării de împăcare făcută de judecător sau pe calea medierii fiind, astfel, un beneficiu, evitându-se impunerea unei soluții prin forța coercitivă a statului.
Textul art. 21 alin. (1) NCPC are o formulare aparent imperativă, întrucât prevede că „judecătorul va recomanda părților soluționarea amiabilă a litigiului prin mediere”, însă acest text trebuie coroborat cu cel al art. 227 alin. (2) NCPC, ce prevede că „judecătorul poate invita părțile să participe la o ședință de informare cu privire la avantajele folosirii acestei proceduri”, precum și cu dispozițiile legii medierii ce reglementează cazurile în care medierea este obligatorie.
O altfel de interpretare nici nu ar fi posibilă, pentru că ar însemna ca medierea să fie obligatorie în toate litigiile, o astfel de optică fiind contrazisă de dispozițiile legii speciale, ce restrâng medierea obligatorie la situații expres prevăzute.
În plus, aceasta ar însemna ca judecătorul să nu poată încerca niciodată singur împăcarea părților.
Credem că judecătorul recomandă părților medierea pe parcursul procesului atunci când nu poate încerca împăcarea fără a se supune riscului de a se antepronunța, ceea ce i-ar atrage recuzarea, conform art. 42 alin. (1) pct. (1) și art. 44 NCPC.
Din dispozițiile art. 227 alin. (2) și (3) NCPC și ale art. 61 alin. (1) din legea medierii, rezultă că judecătorul (în realitate, este vorba despre completul de judecată), poate dispune ca părțile să participe la o ședință privind avantajele medierii și în cursul procesului, în acele litigii unde medierea este posibilă, fără a fi obligatorie, întrucât, în cazul medierii obligatorii, procedura aceasta trebuie parcursă anterior înregistrării cererii de chemare în judecată. Alin. (4) al art. 227 NCPC prevede că dispozițiile alin. (3) nu sunt aplicabile dacă părțile au încercat soluționarea litigiului prin mediere anterior introducerii acțiunii, indiferent dacă este vorba de mediere obligatorie prin lege, prin voința părților (în cazul existenței unei clauze de mediere) sau facultativă (adică, deși nici legea, nici convenția părților nu o prevede, reclamantul a recurs la această procedură în speranța că va soluționa cauza pe cale amiabilă). – va urma-
judecător dr. Andrea A. Chiș
Distribuie
Niciun comentariu
Adaugă părerea ta!